Când Dumnezeu rostește poeme

Chiar de la prima exemplificare cu starea de comuniune cu energia acestui atribut dumnezeiesc am simțit o afinitate specială cu acesta. Ceva familiar, cald și plin de pace mi-a învăluit sufletul. La finele ei chiar am spus că „a fost despre cum să te îndrăgostești de Dumnezeu”.

La scurt timp am primit o invitație de la un coleg să mă alătur unui grup în care cei ce-l formează urmăresc ca Poezia, Frumosul și Iubirea să fie aspectele promovate, scopul fiind trezirea sufletului. Când m-am alăturat acelui grup am avut sentimentul că o perdea groasă ce îmi acoperea sufletul cade la picioarele mele... Uitasem că există poezie, uitasem că ea fusese multă vreme bucurie și hrană pentru sufletul meu. Şi m-am întrebat: oare cum este sufletul acestor oameni care în aceste vremuri agitate încă trăiesc în Poezie? Și răspunsul a venit imediat: sunt vii!

La câteva zile după aceea, în timp ce îmi realizam programul de practică spirituală, am simțit spontan să mă opresc din execuția tehnicii de nauli kriya pe care o realizam în acel moment pentru o scurtă conștientizare. Am simțit în acea conștientizare cum întreaga energie acumulată se sublima spre nivelurile superioare și, pentru că în acea zi lucram cu Atributul Dumnezeiesc al Detașării Dumnezeiești (de ceva timp îmi aleg un atribut cu care să urmăresc să rezonez și să-l aprofundez, prin raportare la el, pe perioada acelei zile), m-am detașat de orice dorință și m-am abandonat complet acelei trăiri. Armura egoului meu a fost dată la o parte și… am pătruns în lumea Vieții Dumnezeiești prin energia subtilă, sublimă a Atributului Dumnezeiesc al Poeticului Dumnezeiesc!

Când Dumnezeu rostește poeme... Doresc să vă împărtășesc din această experiență trăită prin Grație Dumnezeiască și vă rog să îmi iertați neputința de a relata așa acele momente, pentru că pe întreaga durată, tot ce am trăit atunci a fost prin rostirea continuă a unor poeme pe care mintea mea, ființa mea, nu le poate acum reda. Am să urmăresc să schițez cumva câteva imagini, fragmente din acel tablou cosmic.

Consider că am avut acces la acele trăiri ca urmare a unei acumulări, în urma realizării diferitelor tehnici şi practici de meditaţie de revelare a Adevărului Ultim Dumnezeiesc, a participării la Spirala de Hiatus din 2017 (soldată cu vindecarea mea spontană), în urma realizării în mai multe rânduri a tehnicii de kaya kalpa, cumulate şi cu percepţia prezenței lui Dumnezeu în lucrul cu diferite atribute dumnezeiești.

Toate acele înțelegeri profunde s-au ridicat în acel plan și tot ceea ce avea să urmeze a fost integrat dintr-o perspectivă macrocosmică: acolo era Însuși Dumnezeu, cât priveam de jur împrejur erau mii și mii de Universuri, era întreaga Creație, toată deodată, în simultaneitate. Nu exista limitare de nici un fel – nu exista timp, nu exista spațiu – sau mai bine zis era eternitate, infinit…

Erau câteva energii ale prezenței dumnezeieşti pe care eu le-am putut percepe foarte distinct și care susțineau încontinuu totul: Iubirea Dumnezeiască – ce făcea ca totul să vibreze a viu, Zâmbetul Enigmatic Dumnezeiesc – ce îmbrăca totul, Privirea Dumnezeiască (sau poate era Conștiința Dumnezeiască dar eu așa am perceput-o, ca „privire“), Eternitatea Dumnezeiască, Infinitul Dumnezeiesc, Simultaneitatea Dumnezeiască, Omniprezența Dumnezeiască, Omnisciența Dumnezeiască...

Ceea ce mă putea face atunci părtașă la acest dans cosmic era energia subtilă, sublimă a Atributului Dumnezeiesc al Poeticului Dumnezeiesc.

Să încerc să mă exprim cumva plastic: această vibrație era ca și cum în acest spațiu al Totului ea apărea ca „o bandă“ unduitoare de energie care modula într-un mod specific acele caracteristici și acolo, în acea „bandă”, în acea frecvență de vibrație, Totul perceptibil avea această amprentă a Poeticului, tot ce percepeam ca imagine, ca stare, ca înțelegere, ca atingere, ca trăire, ca respirație, ca ... orice, era trăit într-un poem, în versuri dumnezeiesc inspirate care îmi apăreau în cea mai lină curgere, cu cele mai simple cuvinte, care aveau în ele cele mai profunde înțelesuri!

Aici, o înțelegere spirituală profundă pe care ființa a putut-o obține poate în urma experimentării în zeci de vieți, avea să „urce“ la nivelul conștiinței, fiind sintetizată într-un singur cuvânt! Acel cuvânt era de fapt devenit acum ca un simbol care cuprindea în el o experiență (evident complexă și obținută în timp, gradat).

Apoi, alăturarea a două cuvinte „corespundea“ acum înțelegerii a două astfel de simboluri … și tot așa, astfel încât înțelesul spiritual profund al unui vers dintr-un astfel de poem ar putea fi „tradus” (în limbajul nostru uman, comun) într-o cărticică. De fapt cred că acesta este un exemplu de cât de profundă poate fi cunoașterea unei ființe în funcție de nivelul de conștiință pe care l-a atins.

În această energie a Poeticului Dumnezeiesc și-au găsit extazul comuniunii cu Dumnezeu acei înțelepți care mai apoi au putut să pună în cuvinte dumnezeiesc inspirate Dorul și Iubirea lor arzătoare față de Dumnezeu Tatăl și să ne facă cumva părtași la această Taină Dumnezeiască a comuniunii cu El. Când acele cuvinte sunt de fapt ale Lui, pe calea pe care o parcurgi către El, pentru a fi din nou una cu El, paşii tăi sunt pași făcuți în Revelarea Sinelui prin conștientizări exprimate poetic.

Revenind la experiența mea, acele trăiri de vârf din această existență au prins glas în Poeme ce curgeau de la sine – dar nu doar sonor sau verbal, ci ca un întreg, așa cum vedem un film: era sunet, culoare, mișcare, spațiu, imagine după imagine. Erau „rostite de mine” dar eram un „eu“ care aparțineam acum acelui spațiu. Poemul acela exista pentru că îl lăsam pe El să izvorască din mine! Frumusețea, profunzimea, dulceața acelor poeme sunt de nedescris în cuvinte! Ce poate fi mai minunat decât să găsești cuvintele cele mai potrivite de a vorbi cu Dumnezeu? Să Îi poți spune tot dorul de El din tine!

Parcurgeam ca un drum de la dreapta spre stânga, ca de la o periferie către centru, unde era El. Pe măsură ce mă apropiam astfel de „centru” căpătam o stare de înțelegere tot mai profundă, era multă pace și tihnă, cuvintele deveneau parcă mai puține, chiar și extazul căpăta o anumită nuanță. Parcă înțelegeam fără cuvinte, era ca o desprindere/detașare de tot și de toate. Nu mai eram „prinsă“ de nimic, dar urmam încă acea „bandă“ a Poeticului Dumnezeiesc.

Știam că era Grație ceea ce trăiam atunci și am vrut să știu cum să fac sa păstrez legătura cu El prin acel „fir de aur“ și cum să fac legătura cu ceea ce există la nivel micro. Am întrebat: „Unde sunt eu, Doamne? Ce sunt?“ Și atunci am văzut cum „a decupat“ o fâșie din Macrocosmos și a delimitat un spațiu care era de fapt o întreagă galaxie, cu mii și mii de planete și sori! Era fascinant: era plină de viață, era în mișcare, era vie, în niște culori absolut superbe, cu multe nuanțe, multe intensități de lumină! Atunci am perceput energiile subtile sublime ale Splendorii Dumnezeiești, Măreției Dumnezeiești, Ritmului Dumnezeiesc, Omnipotenței Dumnezeiești, Minunării Dumnezeiești, Magiei Dumnezeiești… Era o zonă ce părea traversată de raze de lumină și care semănau cu coardele unui violoncel.

Atunci, El a făcut ca Iubirea Dumnezeiască să atingă în mod magic acele corzi și întregul spațiu a vibrat în mod uimitor! Nu găsesc cuvintele care să exprime acea realitate dumnezeiască, creată în acel moment! Dar am văzut că de pe una din „corzi“ s-a desprins un fir de praf minuscul. În „ochii“ lui Dumnezeu, acea galaxie, precum și acel fir de praf (ca de altfel orice altceva din Creația Sa) aveau aceeași însemnătate și le infuza fulgerător cu aceeași Iubire! Am înțeles că acel fir de praf eram eu și am plonjat în el, în mine! Mi-am recunoscut trupul ca pe un templu, am îngenunchiat cu smerenie și am păstrat cu sacralitate în palmele sufletului Scânteia Dumnezeiască pe care El a sădit-o în mine.

„Mă-ntorc înapoi în templul din stâncă
Și-n palmele inimii Te țin ca pe-o Stea
E Sacru și Taina adâncă-n Lumina-i
S-aștept să mă nasc în mine însămi,
Fiind Tată și Mamă și Prunc deodată!“

Am deschis ochii, lacrimile îmi șiroiau pe obraji… Și astăzi freamătul acelor trăiri îmi bucură sufletul, recunoscătoare fiind de darurile primite. Totul acum e altfel… în ochii mei se regăsesc Universuri, în sufletul meu se înalță cântec de Stele, visez „firul de aur“ deslușind bucurii…

„Cum să-mi mai fie, Doamne,
Teamă de visul din noapte
Acum, când știu că pleoapa-mi
Ești TU!“

Îți mulțumesc cu recunoștință, iubitul meu Ghid spiritual, Grieg.

M.M., grupa 24, București