Pășind smerită ca într-o catedrală…

Intru în comuniunea cu Atributul Dumnezeiesc al Iertării Dumnezeiești, pășind smerită ca într-o catedrală. Inima începe să valseze cu energia atributului, apoi ușor, lin, urc în spirală spre cupola centrală, imensă ca un cer pentru o ființă minusculă ca mine. Privesc în jos, ce frumoasă e lumea! Oamenii se iartă unii pe alții cu ochi înlăcrimați și priviri iubitoare, își dau mâna, se îmbrățișează, fraternizează... Priveliștea e cuceritoare, sunt atât de fericită!

Ies afară printr-un ochi de vitraliu viu colorat, e acolo chipul unui sfânt care parca mă invită...

Pășesc într-o lumină orbitoare, copleșitoare, care mă biruie cu totul și în care simt că mă dizolv...

Mulțumesc!

C., grupa 23, Brașov